Zilele trecute, un pensionar l-a sunat pe tata in legatura cu anuntul ce l-a dat intr-unul dintre ziarele locale. Anuntul viza garsoniera pe care o dam din nou in chirie, asta dupa ce ne-a plecat precedenta chiriasa in tarile calde. S-au inteles la telefon iar azi s-au intalnit pentru a-i prezenta garsoniera.
Garsoniera se afla in zona de centru a orasului, are o singura camera, o baie micuta, e mobilata si bine pusa la punct in ceea ce priveste interiorul. Tata a cerut doar 300 de RON pe luna plus cheltuielile ce tin de intretinerea garsonierei. Asta in conditiile in care ceilalti proprietari de garsoniere din blocul respectiv cereau suta de euro.
Ma asteptam ca afacerea sa se incheie cu succes iar tata sa-si gaseasca in sfarsit chiriasul linistit si stabil pe care-l viseaza de ceva vreme. Stupoare, insa: dupa auzul pretului cerut, figura batranului s-a schimonosit instantaneu. Aproape plangand, pensionarul a inceput sa se roage de tata sa mai lase din pret, motivand ca el traieste doar dintr-o amarata de pensie de 700 de RON.
Tata a refuzat din start o reducere a chiriei. Cu ce era el de vina? Stateam cu tata si ma gandeam, ce amar a realizat omul de-a lungul unei vieti de a ajuns la batranete sa cerseasca un loc de chirie? Nu zic, poate ca are o poveste trista de viata in spate. Nu e de condamnat, dar nu e nici un caz in care sa faci pe bunul samaritean.
Personal, sa ajung la o varsta in care altii se afla alaturi de nepoti si sa fiu nevoit sa umblu dintr-un loc in altul, mi-as trage un glonte in cap pentru a nu mai face degeaba umbra pamantului.
