Duelul verbal dintre Lucian Bute si Leonard Doroftei ma intristeaza. Nu ma simt in stare sa-i iau apararea nimanui in aceasta disputa. Pana la urma, nu am cum sa uit de bataile ce i le-a administrat Mosu’ argentinianului Balbi in 2002. Aveam 10 ani pe atunci si i-am amenintat pe ai mei ca fug de acasa daca nu ma trezesc la timp pentru meciurile lui Doroftei.
Pe data de 25 iulie 2004, ziua meciului de trista amintire cu Arthuro Gatti, ma aflam in vacanta la bunici. Imi amintesc ca pana si bunicul meu, un om in toata firea, a plans vazand sfarsitul dureros al carierei unui om ce ne-a facut mandri sa fim romani.
Despre Lucian Bute nu as avea prea multe de spus. Nu cred ca am vazut mai mult de doua meciuri izbutite de talentatul pugilist. A spus-o prea bine chiar el cand a afirmat ca singurul regret dupa victoria cu Brinkley este faptul ca meciul s-a vazut pe cinci continente, dar nu si in Romania.
O fi Doroftei frustrat, poate chiar invidios pe succesele lui Bute, dar nu trebuie sa-i spargem toate oalele in cap. Ar fi mare pacat sa continuam traditia poporului roman de a-si umili fostele mari glorii. E mai bine sa ne gandim ca alaturi de Nicolae Linca, Feri Vastag, Marian Leu si fratii Simion, cei doi fac parte din comoara boxului romanesc si au contribuit in egala masura la faurirea unui renume de care ne-am bucurat cu totii.
