A trecut ceva vreme de cand nu am mai ocupat un scaun din peluza stadionului “Viorel Mateianu”. Saptamana asta mi-am promis ca o sa merg la meciul FC Maramures – Unirea Tarlungeni (un live-text de la partida gasiti aici), asa ca ieri m-am prezentat la stadion.
Timp de 70 de minute am regretat amarnic faptul ca nu am ramas acasa. Caldura mare si lipsa ocaziilor de la ambele porti m-au facut sa resimt plictiseala din plin. De la primele doua meciuri din actualul campionat (0-0 cu Seso Campia Turzii si CS Zlatna) nu m-am mai plictisit asa grozav. Noroc cu cele trei goluri foarte frumoase inscrise in ultimele 20 de minute ale jocului. Si cu punga de seminte.
Ajuns in patul de acasa, am reflectat asupra plictiselii ce m-a lovit la meci. Am ajuns la concluzia ca am fost precum un veritabil “samantar”. Am stat pe scaun, am spart seminte si am facut caterinca pe seama responsabilului cu tabela – cum sa nu razi de el cand vezi ca vorbeste cu cei care locuiesc in cimitirul din spatele tabelei ? Cu toate acestea, prima repriza s-a scurs foarte greu. In a doua repriza, Alin Bota a trecut in poarta dinspre peluza. Prilej pentru noi sa-l aplaudam si sa-l incurajam ca-n vremurile bune.
Nu stiu ceilalti baieti cum gandesc, dar mie mi se pare ca meciurile care ne prindeau in peluza, cantand pentru FC Baia Mare, se terminau mult prea repede. Atunci vedeam fiecare faza de poarta izbutita de ai nostri ca pe o mare realizare. Imi amintesc de meciul din returul campionatului trecut, jucat impotriva FC Arges. A fost un joc urat foc, jucat pe un teren mocirlos. La final ne-am bucurat de parca tocmai am devenit campionii Romaniei. De ce am reactionat asa? Pentru ca am vazut doar ce a fost bun in jocul echipei noastre. Ieri nu a fost asa. Am observat fiecare punct slab din prestatia jucatorilor lui Romica Buia. Ce mult ne-a schimbat disparitia FC Baia Mare…
