La ce bun sa pleci in strainatate?

Daca iti incepi ziua primind cu bucurie o veste buna, fii sigur ca finalul ei se va termina in acelasi ritm. Eu unul, pot sa va confirm teoria enuntata mai inainte. Dimineata, inca aflat sub influenta lui Mos Ene, m-a sunat un amic din copilarie (stiti voi, genul ala de amic pe care il cunoasteti inca de cand purtai scutece), plecat in Spania de trei ani de zile. Mi-a transmis ca pe 10 iulie soseste in tara. La putin timp dupa aceea, ma suna un prieten ce a plecat in Cipru, pentru a lucra in constructii. Asta imi transmite: “Hai bai ca vin acasa pe saptamana viitoare. Nu mai rezist. Patronul e o curva iar conditiile sunt mai rele decat cele pe care le au tiganii ce lucreaza la Drusal”. Nu era plecat decat de doua luni. Ziua nu se putea incheia asa – mi-am spus eu – musai sa mai primesc o veste buna. Si ea a venit. Un nou telefon mi-a adus confirmarea unei noi reveniri in tara. De data aceasta, tocmai din Irlanda lui Roy Keane.

Toate cele trei vesti m-au bucurat nespus de mult, va dati seama. Insa, nu m-am putut abtine sa nu imi pun unele intrebari. Nici unuia dintre cei trei nu i-a placut scoala. Doi dintre ei abia au terminat 8 clase in timp ce celalalt a absolvit 10 clase. Indata ce s-au lasat de scoala au luat calea strainatatii. Toti cu aceleasi vise mari in buzunar: sa se intoarca cu bani suficienti in tara pentru a-si cladi o casa si achizitiona o masina de lux. Cel plecat in Irlanda a reusit. A maturat prin spitale timp de 4 ani de zile si, zice el, se intoarce cu suficient banet pentru a-si implini visele. Cel plecat in Cipru – va dati seama si singur – s-a lecuit foarte repede de gustul banilor straini. Celui plecat intre spaniolii lui Cervantes i-a mers bine pret de doi ani. Tragea un an ca boul, venea in vacanta in tara, spargea jumatate din bani aici, iar cu cealalta jumatate traia regeste la Valencia. In ultimul an nu a lucrat nimic, fiind disponibilizat de la locul de munca. L-a prins criza pe acolo si a trait pe spinarea mamei lui in tot acest timp. Acum, vine acasa hotarat sa isi gaseasca de lucru in Baia Mare.

Povesteam foarte des cu ei. Toti trei se plangeau de conditiile grele din strainatate si de faptul ca isi mananca tineretea pe santiere. Tustrei spuneau cu parere de rau: “oare de ce nu mi-o putut placea afurisita aia de carte?”. Probleme cu banii nu aveau acasa. Puteau sa-si vada de viata si de scoala intr-un mod mai mult decat decent. Dar, daca s-au lasat de scoala si-au zis sa se realizeze pe calea muncii. Precum vedeti, unii reusesc, altii nu reusesc. Ma gandeam, facand o comparatie intre situatia mea si a lor, la faptul ca in timp ce eu dormeam in banca la ora de matematica, ei se aflau singuri, printre straini, sapand santuri pe santiere sau spaland pe jos prin case si spitale. Cruda comparatie, nu?

Cei-i drept, nici eu nu ma prea omor cu invatatul. Ultima data cand am invatat serios a fost inaintea examenelor de capacitate, de la finalul clasei a VIII-a. Tot asa si acum, o sa pun mana pe carte cu o luna sau doua inaintea examenelor de bacalaureat. Mai trandavesc cativa ani pe la facultate, in speranta ca imi voi gasi o slujba bine platita in timpul sau la finalul anilor de studentie. Nu m-a batut si nici nu o sa ma bata gandul nicio clipa de a parasi meleagurile natale. La ce bun? Si aici in tara poti da peste un sef prostituat dar, te consolezi cu gandul ca te intorci acasa, la ai tai. Stii ca ei iti vor fi alaturi si la bine, si la rau. Familia ta nu o sa joace niciodata rolul de prieten fals, cel care se afla langa tine cat timp ti-e portofelul plin. Ai o zi proasta? Colegii tai de munca ti-au facut zilele amare? Nu e nimic ce nu poate fi vindecat de mancarea calda a mamei tale sau de sfaturile sincere pe care ti le da tatal tau. Atunci, mi se pare normal sa ma intreb: la ce bun sa pleci la mii de kilometri distanta de familia ta?